Inainte ca soarele sa poleiasca intreg orizontul cu lumina lui aurie,
inainte ca vantul sa isi aduca aportul mirific asupra intregului decor,
firicelul isi fortase toata boceaua cu puteri. Isi adunase toata vointa
si idealurile in radacini ca si cand ar fi facut ultimul lucru !
ultimul pas catre maretie, catre admiratie, catre .. infinit. Reusi sa
scoata capul la suprafata in mijlocul gradinii. Stia ca avea sa fie
ceea ce fiintele acelea numite oameni pretuiesc enorm.. ceva rar ..
ceva indragit, ceva iubit si apreciat. Avea sa fie mangaiat de sfantul
soare si invelit de aburul pamantului. Se ridica incet incet deasupra
firelor de iarba .. dar instantaneu, instinctiv simti pericolul pe care
il va gasi in aceasta lume noua. Simti ca frumusetea intotdeauna are un
pretz. Din frica ce crestea in el ca un prunc supranatural se nascura
pe tulpinuta lui spini. Spini ce aveau in forma lor gust de sange, gust
de moarte. Se inalta cu fiecare clipa ce trecea spre cer, mai sus mai
sus .. devenind dependent de lumina. Ii crescusera frunzele firave iar
tulpina capata culoarea lemnului … petalele prinsera forma si culoare
desi erau captive in acea forma de boboc..hmmm forma ce ne strapunge ca
sageata unui arc zbarnaitor cu dorinta de sarut. Il privim.. ochii ne
sunt incetosati si tot ce izvoraste din noi este dorinta de sarut… Apoi
isi deschise maiestuos, ca si cand ar fi devenit stapanul lumii,
petalele. Vantul ii misca intreaga lume vastind ierbii, florilor si
viatatilor ce-l inconjurau ca in mijlocul lor se afla vita nobila.. isi
indrepta petalele negre spre cer multumind pt aprecieri.
Apoi .. intr-o zi … simti cum vlaga ii dispare sub 2 lame de foarfeca
ce ghilotinau viata de la baza tulpinei.. mai primi apa atat cat sa
poata muri inflorit dar trist.. mai negru ca oricand. Se stinse …
Impietrit si uscat isi pastra maretia … era aceeasi floare sfanta..
impecabila. Era trandafirul negru…